pauza

iau o pauza de la scris pina pe vreo 21 august or so…

Bestiar: Escapitus sau …omul escapist

Escapitus este un personaj mult mai interesant decît Superficius, pur şi simplu pentru că nu este total lipsit de dimensiunea interioară. Însă aceasta nu reprezintă, din punctul lui de vedere, un avantaj necondiţionat. S-ar lipsi cu drag de acesta, dacă ar putea. Dar nu poate. Conştiinţa îl filoxerează iremediabil.  

Escapitus are, dintr-un motiv sau altul, o spaimă ancestrală de responsabilitate. Aceasta îi apare adesea în forma bolovanului pe care Sisif era condamnat să îl ridice la nesfîrşit pe muntele Atlas. De vreme ce convieţuirea cu această spaimă este cel mai adesea de nesuportat, Escapitus este tras, centrifugal, înspre înafară, înspre obiecte (care îl stimulează constant). Cuvîntul care îl caracterizează cel mai bine pe  acesta este: escapism.

Escaparea se poate produce în mai multe feluri, dar acestea sunt definite de regimul consumului. Mai precis spus, raportul lui Escapitus cu toate cele din jur este unul de tip consum. Obiectele îi apar qua pasibile mai mult sau mai puţin de consum mai mult sau mai puţin agreabil. El consumă sunet, imagine (deopotrivă statică şi cinematică), mirosuri, mîncare, băutură, orice. Are, în acelaşi timp, un simţ acut al proprietăţii: e tentat să adune, să colecţioneze de toate, mai puţin bani. În această privinţă, Escapitus e un releu de transmisie perfect: dă mai departe tot ce primeşte. Evident, le dă în schimbul unor bunuri …de consum. Obsesia lui este calitatea, nu a experienţei, ci a obiectului consumat. Concepţia lui de viaţă este aceea că nici o experienţă nu trebuie ratată. Dar, de vreme ce ratează constant acele experienţe care sunt solicitante ori presupun sofisticare (spre exemplu lectura lui Finnegans Wake ori vizionarea unui film de Ingmar Bergman), e probabil pentru că aceste obiecte estetice nu pot fi, de fapt, consumate. Aceasta mă face să cred că, prin ‘calitate’, Escapitus înţelege ceva ce vine cu farmecul facilului.

Prietenii lui Escapitus sunt exclusiv cei care îi pot prilejui sau îl pot însoţi în aceste escapade. Restul planetei îi e indiferentă. Cultivă asemenea prietenii pe termen lung şi rămîne chiar fidel, atîta vreme cît prietenii nu încep să îi frustreze sistematic schemele escapist-consumeriste. Dacă se întîmplă aşa ceva, îi aruncă prompt în cea mai neagră uitare.

Munca e o necesitate dureroasă pentru Escapitus. El înţelege importanţa lucrului, dar numai în măsura în care aceasta îi permite să-şi finanţeze stilul de viaţă. Nu are bani precum Superficius, dar te şi miri cum de poate emite, cu o siguranţă de sine suverană, pretenţii care îi depăşesc puterea financiară. Cum e obsedat de ‘ultimele răcnete’, are o înclinaţie - ba nu, o compulsiune - către lucrurile care fac legea în moda zilei.

Probabil că Escapitus va rămîne prizonierul obiectelor care îl satelizează. În acest fel, el ilustrează, ironic, ideea revoluţionară a lui Kant: nu subiectul merge cătră obiecte, ci tocmai acestea se rotesc în jurul lui. Escapitus nu are decît să le culeagă.

The Anti-Humans

 

The Anti-Humans. Student “re-education” in Communist Romania prisons (by Dumitru Bacu)

One commits crimes of passion and crimes of logic. The line that separates them is not clear. But the Penal Code distinguishes between them on the concept of premeditation. We are now living in the era of premeditation and perfect crime. Our criminals are no longer those helpless children who plead love as their excuse; on the contrary, they are adults and their alibi is an irrefutable one: ‘Philosophy,’ which can be used for anything, even for transforming murderers into judges.

These words were written by Albert Camus in the preface of his novel, The Rebel. He, for all his masterly discontent, did not know that in a country not too distant from his own France, one engendered and nurtured in the spirit of French thought, in fact, Romania, the paroxysm of a whole series of crimes was reached in secrecy after August 23, 1944 crimes of a nature so different and unnatural that neither Camus nor any other Westerner could have believed them possible, or even have imagined them.

continuation here

Bestiar: Superficius sau … omul-superficie

Superficius e un personaj destul de recent şi de frecvent în peisagiul valah. Probabil că are veri mai mari în Occidentul euro-atlant. 

Esenţa lui Superficius este lipsa de esenţă, sau mai degrabă de interioritate. E pură super-ficie, exterioritate. Trăieşte în imediateţea vieţii cu o seninătate suverană. Nu e tulburat de nici o problemă existenţială. Sensul vieţii nu e, pentru el, o chestiune serioasă. E, cel mult, o chestiune livrescă. Dacă se întîmplă să fie invadat  - evident, accidental - de chestiuni de viaţă (mai) spinoase, deflectează urgent problema prin îngînarea unei melodii (ce melodie, numai el ştie).

Cultivă un soi de spiritualitate dubioasă, de sorginte hindusă (cum altfel?). Crede, la limită, şi în reîncarnare, pentru că asta îi asigură, la o adică, liniştea unui soi de continuitate a conştiinţei de sine prea preţioase. Ortodoxia ar fi o alternativă, dar aceasta îl solicită prea mult, aşa că alege ca default line hinduismul. Direct legat de panteism, Superficius e un fan al ieşirilor în natură. Acestea sunt importante, pentru că îl reconectează la ’sursa vieţii’. Ar sta el încolăcit în jurul unui copac, cum ştie el că fac hinduşii, dacă nu ar avea un oarecare simţ al ridicolului. 

Iubeşte fructele şi legumele, în măsura în care acestea îl hidratează şi-l vitaminizează. 

E interesat de chestiuni exotice şi îsi propune constant, fără a reuşi să înceapă cu adevărat, să facă ceva măreţ, unic, la care prea puţini s-au încumetat vreodată: o practică hindusă, o limbă sacră, în orice caz, ceva ‘esenţial’, care să îl ducă, încetul cu încetul, dar sigur, către un soi de Desăvîrşire (în orice caz, nu are nici el vreo idee în ce anume constă aceasta, dar tocmai în asta stă farmecul aventurii). 

Evident, e obsedat să se ‘păstreze’, să se ‘conserve’ (ce să conserve?), şi asta în privinţa a orice: no risk taking, no extra effort making. Din acest motiv cultivă calculul consecvenţialist şi somnul.

Calculul e important, în special în relaţiile cu ceilalţi: prietenii sunt cei în privinţa cărora se poate aştepta el la vreun beneficiu. Cultivă prietenii şi în măsura în care acestea îl ‘distrează’. Cu prietenii nu discută decît despre potenţiale echipamente tehnologice pe care le poate împrumuta de la aceştia, despre efectele dăunătoare ale Soarelui, E-urilor şi nesomnului. Nu discută despre chestiunile exotice cu alţii, pentru că nici nu se pricepe la ele cu adevărat şi, mai ales, nu vrea să se facă de rîs. De fapt, nu poate discuta despre nimic serios, deşi are aerul seriozităţii afişat peste figură. 

Somnul e o chestiune crucială, un soi de armă pe care o încarcă destul de frecvent. E felul lui secular de a intra în extaz. Din acest motiv, dormitorul e un sanctuar, iar patul e altarul pe care se aduce pe sine jertfă Zeului Morpheus. Ai zice că e un onirist fervent. În orice caz, e un practicant fidel. 

Relaţiile cu sexul opus sunt şi ele marcate de calcul. His significant Other trebuie să fie în primul şi-n primul rînd, util(ă), fie prin profesie, fie prin rolurile socialmente asignate. Iubirea nu prea contează, e oricum un flatus vocis. 

Poate deveni agresiv - evident, exclusiv la modul verbal - atunci cînd este satirizat pe faţă, tocmai pentru că are o foarte bună imagine despre sine. 

Nu e calic, pentru simplul fapt că nu duce lipsă de bani (îi obţine constant prin încrengăturile familiale). Fiindcă nu îi face chiar el, e lesne dispus a-i investi în aparate sofisticate şi cărţi (lucioase ori de colecţie) care să-i umple rafturile în mod estetic.  

Superficius e un tip de om menit a avea un oarecare succes social, în măsura în care e finanţat constant de alţii (din familie). Va dispărea din existenţa terestră fără să lase altceva decît rafturi de cărţi cu supracopertă lucioasă… Evident, nu scrise de el.

Bestiar

Mă bate gîndul, de ceva vreme, să concoctez un bestiar, mai precis o galerie a tipurilor de vieţuitoare care populează spaţiul tranziţiei valahe şi nu numai. Ce anume mă interesează, mai precis, e să realizez un studiu tipologic, care, scriere ficţională fiind, poate porni de la un exemplu concret pentru a-l transfigura în chip de (proto)tip. Ca în orice ficţiune bine făcută, personajul e mai real decît … realul, ori decît individul care a prilejuit schiţa respectivă. Aceasta se întîmplă pentru că ficţiunea nu e reproducere mecanică a unui soi de dat concret, ci e reconstituire, construcţie ce implică uneori chiar distorsiune. E vorba de acea distorsiune al cărei produs respiră autenticitate (şi nu falsitatea copiei ‘fidele’).

Mă gindesc să vă invit pe toţi să contribuiţi la acest bestiar în calitate de autori. Călăuză ar trebui să ne fie doar experienţa de viaţă. E imposibil ca, în parcursul vostru cotidian, să nu fi ajuns să identificaţi anumite tipuri. Încercări de portretizare tipologică nu lipsesc, de la high-brow culture la hip-hop, de la ‘licheaua’ lui Liiceanu la ‘cocalarul’ Paraziţilor.

Scrieţi în căsuţa Titlului - Bestiar: zzzzz (numele pe care il daţi tipului respectiv). Apoi încercaţi să enumeraţi, una sub alta şi în mod liber, trăsături ori întîmplări definitorii (ficţionale sau non-ficţionale). Nu uitaţi că ceea ce contează este completitudinea şi coerenţa tipului uman identificat, anume un soi de totalitate care îl defineşte pînă în cele mai junghiene straturi ale modului său de a fi în lume.

Pentru a vă facilita startul, voi începe eu însumi cu un exemplar (în postarea următoare), urmînd să completez în timp portretul respectiv.

Cruelty

Se poate spune că societatea noastră (mă refer la cea european-atlantică) a fost purgată de cruzime, mai precis de vizualitatea stridentă a actelor de cruzime. Invocarea dreptului de a nu fi supus unor asemenea acte a făcut din societatea noastră o oază de securitate personală şi comunitară fără precedent în istoria omenirii. Pentru prima dată în mod consistent, grupuri largi de indivizi nu mai sunt pradă arbitrarietăţii şi cruzimii (a statului, a altora etc.). În numele protejării indivizilor faţă de potenţiale surse de violenţă, aceştia sunt menajaţi-manajaţi precum păsările in incubatoare. Safety. I don’t want anybody to mess with my life. I don’t even wanna watch cruel things, unless they are ‘made in Hollywood’.

Consecinţa acestei decizii societale e că indivizii încep să depindă din ce în ce mai mult de statul care le oferă şi garantează această ‘linişte’ senzorială. Fantasma cruzimii poate fi şi chiar este resuscitată ritualic în mod regulat pentru ca indivizii să-şi reafirme, tot ritualic, dezgustul profund faţă de cruzime şi ataşamentul reînnoit faţă de instanţa care îi protejează de aceasta.

În fapt, cruzimea nu dispare în neant. Ea este redirecţionată, se retrage, ori se camuflează.

Ea este redirecţionată către spaţii exterioare, unde este perpetrată asupra Altora, identificaţi inevitabil ca duşmani: colonii, dominioane, ori zone de ocupaţie (ex. infamele închisori Guantanamo ori Abu-Ghraib).

Ea se retrage, în special în spaţiile marginale Centrului purgat, unde este perpetrată de indivizi hibrizi de tipul ‘ai noştri şi totuşi diferiţi de noi’ (banlieue - construită ca zonă prin excelenţă a infracţionalităţii).

De asemenea, cruzimea se camuflează, ia forme din ce în ce mai subtile în chiar cîmpul societal din care a fost chipurile expurgată (memorabilă este scena din filmul ‘Stroszek’ al lui Werner Herzog, în care personajul Bruno S. meditează asupra violenţei care se îmbracă cu manuşi fine de mătase şi îşi trage un zîmbet fermecător). Nu mai avem de-a face, în acest caz, cu exterioritatea pură ori cu marginea Centrului, ci chiar cu textura Centrului însuşi. Atunci cînd aceste forme camuflate devin evidente, reacţia oficială nu este întîrziată: violenţa e necesară pentru bunul mers al societăţii, pentru siguranţa voastră… nu avem încotro.

Petals, on a wet, black bough

“The Japanese have had the sense of exploration. They have understood the beauty of this sort of knowing. A Chinaman said long ago that if a man can’t say what he has to say in twelve lines he had better keep quiet. The Japanese have evolved the still shorter form of the hokku.

The fallen blossom flies back to its branch:

A butterfly.

That is the substance of a very well-known hokku. Victor Plarr tells me that once, when he was walking over snow with a Japanese naval officer, they came to a place where a cat had crossed the path, and the officer said, ‘Stop, I am making a poem.’ Which poem was, roughly, as follows: 

The footsteps of the cat upon the snow:

(are like) plum-blossoms.

The words ‘are like’ would not occur in the original, but I add them for clarity.

The ‘one image poem’ is a form of super-position, that is to say, it is one idea set on top of another. I found it useful in getting out of the impasse in which I had been left by my metro emotion. I wrote a thirty-line poem, and destroyed it because it was what we call work ‘of second intensity.’ Six months later I made a poem half that length; a year later I made the following hokku-like sentence: 

The apparition of these faces in the crowd:

Petals, on a wet, black bough.

I dare say it is meaningless unless one has drifted into a certain vein of thought. In a poem of this sort one is trying to record the precise instant when a thing outward and objective transforms itself, or darts into a thing inward and subjective.”

(Ezra Pound, Gaudier-Brzeska: A Memoir)

Mecanicul Suprem

Cu ceva vreme in urma, am asistat intimplator la o sfintire de automobile performata la o manastire de pe una din colinele domoale ale Iasilor (nu spun care, desi probabilitatea e 1/7 sa ghiciti). Sfintite erau automobile de import, nicidecum Dacii neaose, care, oricit ati contraargumenta, au nevoie mai acuta de asistenta divina. Faptul mi s-a parut oricum bizar la acea vreme. Foarte recent, insa, am aflat ca practica nu e neobisnuita si ca isi are chiar justificarea ei in orizontul simbolic si mental al omului crestin. E important ca toate cele pe care le posezi si pe care le faci sa fie sfintite, aduse ca ofranda realitatii divine. Acest punct e, fara putinta de tagada, unul solid.

O diferenta intre cele doua cazuri mi s-a parut totusi a avea implicatii teologice mai profunde decit lasa sa se vada similaritatea lor. Spre deosebire de cazul mai recent, in care masinile erau pur si simplu stropite cu apa, in cazul mai indepartat, masinile il asteptau pe preot cu capotele ridicate. Stau si ma intreb: ce va fi fost in mintea posesorilor? Probabil ca se vor fi gindit ca nu e suficient ca sfintirea sa se petreaca numai la suprafata lucrurilor, ca si cum protectie ar fi obtinut in acest fel numai banala vopsea (supusa ea adesea, e-adevarat, intemperiilor si surubelnitelor vecinilor mai invidiosi), ci ca realitatea divina e musai sa atinga si bujiile, carburatorul, biela-manivela, ba chiar sa prefaca si apa in vin (pardon, benzina!).

E ca si cum divinul ar fi ceva mai mult decit Binele, Frumosul si Adevarul Suprem (daca luam pozitia catafatica tomista). Anume, El ar fi si Mecanicul Suprem, ba chiar si Dealerul Suprem. La o adica, am putea foarte bine, potrivit acestei logici, sa ajungem sa Il vedem pe Dumnezeu drept Marele Depanator de Suflete, Caruia Ii aducem constant laude in Soul Service-ul pe care il frecventam, asiduu, duminica de duminica.

Porcul cu coarne

In copilaria ei, buna mea prietena L. a dat, la un moment dat, peste o bestie ciudata. Nu mai vazuse asa ceva. Vazuse porci, vazuse tot felul de bestii cu coarne pina atunci, dar ceea ce i se infatisa in acel moment era de o absoluta noutate, care nu putea decit sa ii suspende respiratia. Intoarsa in fuga acasa, abia a avut puterea sa sufle parintilor, patrunsa de un adevarat mysterium tremendi: “mama, tata, am vazut un porc cu coarne.”

La ceva distanta in timp, pot spune ca am inteles uimirea pe care L. o experiase atunci, demult in fata acelei banale vaci. Tocmai am vazut un calugar metalist. Numele lui este Cesaro Bonizzi, are 62 de ani, este calugar capucin si totodata liderul formatiei “Fratello Metallo.”

Am practicat o holbare indelungata, ba chiar doua, dar inca nu am reusit sa ma dezmeticesc. Probabil ca sunt precum olteanul din bancul binecunoscut. Aflat pentru prima data intr-o gradina zoologica si zarind el o girafa, acesta ar fi rostit: “Asa ceva nu se (sic!) exista.” Sau probabil ca ma aflu aici ca in fata acelui tip de pahar de unica folosinta pe care, dupa ce il golesc de continutu-i fierbinte, nu reusesc sa il directionez catre cosul de gunoi potrivit, pentru simplul motiv ca am dificultati in a-l subsuma categoriei potrivite: fie hirtie, fie plastic, dar nu ambele in acelasi timp.

Poate ca, aidoma porcului cu coarne ori paharului de plastohirtie, calugarul metalist va inceta pina la urma sa fie, cel putin in mintea mea, o categorie Frankenstein.

Exploratory fiction

“One important function of fiction in such a time (…) is exploratory. (…) the castaway of the twentieth century novel does not know who he is, where he came from, what to do, and the signs of his island are ambiguous. If he does encounter (…) a man Friday, he has trouble communicating with him or her. (…) Perhaps some sort of sexual encounter is possible, perhaps a joint scientific venture, certainly murder is possible. But what else?

(…) the task of serious fiction (…) is nothing less than an exploration of the options of such a man. That is, a man who not only is in Crusoe’s predicament, a castaway of sorts, but who is also acutely aware of his predicament.

(…) The contemporary novelist (…) must know how to send messages and decipher them. The messages may come not in bottles but rather in halting and muted dialogue between strangers, between lovers and friends.

(…) the community of discourse in the current novel might be likened to two prisoners who find themselves in adjoining cells as a consequence of some vague Kafka-esque offense. Communication is possible by tapping against the intervening wall.”

(Walker Percy, Diagnosing the Modern Malaise)